Povestioare pentru somnic dulce

Clara · Trimis: 02/12/2007 10:50 Titlul subiectului: Povestioare pentru somnic dulce

Iepurele, ogarul si copoiul
de Grigore Alexandrescu

Calitatile noastre cele mai laudate
Ne sunt ades in lume drept crime reprosate;
Aceasta se intampla de cate ori prin ele
Oprim executarea intentiilor rele.
Iepurele odata
Fu tras la judecata
De un ogar. In tufe atuncea prezida

Copoiul, si sentinte fara apel el da.
Ogar ul catre el asa se adresa
Si-n limba lui striga:
“O, tu ce prezidezi senatul cel cainesc,
Te rog sa ma asculti: eu viu sa jeluiesc
De acest ticalos
Ce sufletul mi-a scos.
Caci vrand a-l intalni, pe deal sau pe campii,
El fuge parc-ar fi gonit de vijelii;
S-apoi n-alearga drept,
Cu el sa poti da piept,
Ci merge tot cotis
Si sare curmezis:
C-un cuvant, n-are pas, nici umblet crestinesc.
Dar ce sa mai vorbesc,
Cand chiar maria ta, de-o fi cum am aflat,
Ai fost adeseori de dansul inselat?”
“Destul, latra atunci copoiul cafeniu;
Pe el nici il ascult, purtarile-i le stiu,
Orice pentru el crez, si iata-l osandit
Sa fie jupuit.
Carnea va ramanea pentru judecator,
Iar labele vor fi pentru jeluitor...”

Clara · Trimis: 02/12/2007 10:51 Titlul subiectului:

Cei trei purcelusi

Au fost odata ca niciodata trei purcelusi care traiau impreuna cu parintii lor. Desi erau inca purcelusi, ei crescusera indeajuns ca sa porneasca in lume sa-si gaseasca norocul.
Au plecat ei de acasa si au mers ce au mers pina ce primul purcelus s-a simtit tare obosit. Tocmai atunci a trecut pe linga ei un om cu o caruta plina de fin, iar primul purcelus le-a zis fratilor sai: "Eu ma opresc aici. Finul este usor si neted ca sa-mi fac o casuta cum imi place." Si ceilalti doi frati l-au imbratisat si au plecat iar la drum. La un moment dat al dolea purcelus s-a simtit obosit si vazind trecind pe linga el un om cu caruta plina de lemne, i-a spus fratelui lui: "Lemnul asta este numai bun pentru casuta mea asa ca ma opresc aici." Cel de al treilea purcelus si-a continuat drumul pina a ajuns la un pietrar, care facea piatra de construit. Purcelusul s-a gindit ca piatra este cea mai potrivita ca sa-si faca o casuta rezistenta asa cum era si el.
Noaptea, in timp ce întâiul purcelus s-a asezat comfortabil in patul lui de fin, a auzit un zgomot afara. S-a uitat prin peretii de paie ai casutei si a inceput sa tremure de frica, caci afara era un lup mare si flamind. Lupul a inceput sa-l roage pe purcelus sa-i deschida usa, dar la refuzul purcelusului a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Finul a zburat in toate partile, iar purcelusul, profitind de neatentia lupului a luat-o la fuga spre casa celui de al doilea purcelus.
A doua seara, in timp ce cei doi frati se aflau la masa, au auzit zgomot afara. S-au uitat prin fereastra casutei de lemn si s-au ingrozit cind au vazut pe lupul cel mare si flamind. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer voinic in piept si a suflat peste casuta. Casuta de lemn a ramas aproape neclintita. Dar cind lupul a incercat si a doua oara sa sufle peste casuta, lemnele au zburat in toate partile, iar cei doi purcelusi au profitat de neatentia lupului si au luat-o la fuga spre casa celui de al treilea purcelus.
Seara urmatoare, cei trei frati isi incalzeau picioarele la focul din soba. Au auzit un zgomot afara si s-au ingrozit de frica cind l-au vazut pe lupul cel mare si mai flamind ca niciodata. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Dar casuta nu s-a darimat. Lupul a incercat si a doua, si a treia oara, dar tot degeaba, casuta a continuat sa ramina neclintita. Enervat peste masura si epuizat de atita suflat, lupul s-a catarat pe acoperisul casei si si-a dat drumul in casuta pe cos. Intre timp insa, purcelusii vazind ca nu au nici o scapare, au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apa.
Cind lupul s-a catarat pe cos, apa era fierbinte, cind a inceput sa coboare de-a lungul cosului apa clocotea, iar cind a ajuns jos, a aterizat direct in ceaunul cu apa fiarta. Lupul, urlind de durere, a luat-o la fuga prin casuta si apoi a tisnit prin perete direct spre padure, de unde nu s-a mai intors niciodata.
Purcelusii, stiindu-se in siguranta de acum incolo, au produs o alta casa mai mare, cu peretii din piatra, cu masa si dulapul din lemn si cu paturi din fin moale. Era cea mai buna casa din lume si ei au trait in ea fericiti pentru totdeauna.

Clara · Trimis: 02/12/2007 10:53 Titlul subiectului:

CRAIASA ALBINELOR
Fratii Grimm

Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce
norocul prin lume, si feciorii astia au ajuns sa duca o viata atat de
ticaloasa si desarta, ca n-au mai avut indrazneala sa calce pragul
casei parintesti.
Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la
ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostila, pleca in
cautarea lor. Dar cand dadu in sfarsit de fratii sai, acestia incepura
sa-si bata joc de dansul:
_ Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand
noi, mai isteti decat el, n-am prea facut isprava mare !
Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata ca
dadura peste un musuroi de furnici. Cei doi frati mai varstnici voira
pe data sa-l surpe si sa-l rascoleasca, pentru a vedea cum micile
fapturi o vor lua la goana inspaimantate de moarte. Dar prostila ii
opri, strigandu-le:
- Lasati ganganiile in pace ! N-o sa ingadui sa le tulburati
linistea !
Pornira ei mai departe si, dupa un cot de deal, dadura peste un
lac, pe luciul caruia inotau o multime de rate. Cei doi frati mai mari
se repezira sa prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar
Prostila se impotrivi si de data asta:
- Lasati zburatoarele in pace ! N-o sa ingadui sa le ucideti !
Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa
un roi de albine, aflat intr-o scorbura de copac. Si avea roiul acesta
atata miere, ca se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis ca este un
izvoras... Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa dea foc
copacului si sa inabuse albinele, ca sa poata lua mierea. Dar prostila
se impotrivi cu si mai multa tarie:
- Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc !
In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea
palatul asta grajduri, cate n-ai fi gasit nici in zece palate
imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti de piatra. Cat
despre oameni, nu se zarea unul pe nicaieri. Strabatura ei toate salile
palatului si intr-un sfarsit se pomenira in dreptul unei usi zavorate
cu trei lacate.
Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei
catara prin ea si ce crezi ca le fu dat sa vada: in fundul unei camere
se afla un mosneag care statea aplecat deasupra unei mese !... Strigara
la el o data, strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai
strigara a treia oara, si abia atunci se scoate din somn mosul, descuie lacatele
si se ivi in prag.... Si fara sa spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la
masa incarcata cu fel si fel de bunatati. Dupa ce mancara si baura dupa
pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un iatac, ca sa se odihneasca.
A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si,
facandu-i semn sa-l urmeze, il duse pana in dreptul unei mese de
paitra. Pe masa asta se aflau scrise trei incercari care, de-ar fi fost
dezlegate, ar fi avut darul sa smulga palatul de sub puterea
blestemului.
Prima incercare glasuia astfel: "Sub covorul de muschi al padurii
stau ascunse cele o mie de boabe de margaritar ale fiicei imparatului,
care toate trebuie gasite intr-o singura zi. Daca la asfintitul
soarelui va lipsi macar una dintre ele, cal care s-a incumetat sa le
caute se va preface in stana de piatra !"
Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata ziua, dar
cand fu sa apuna soarele, baga de seama ca toata truda i-a fost in
zadar si ca n-a putut sa adune mai mult de o suta de boabe de
margaritar.
Si atunci se intampla asa cum sta scris pe tablia mesei: flacaul
se prefacu in stana de piatra !
In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar
nici lui nu-i merse mai bine.. Si oricat se stradui el, nu fu in stare
sa gaseasca mai mult ca doua sute de boabe de margaritar. Si se prefacu
si el in stana de piatra.
Iata ca veni si randul lui Prostila... se apuca el sa caute in
desimea covorului de muschi, dar gasea cu atata anevoie cite un bob de
margaritar, totul mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea.
Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o
piatra si incepu sa planga. Si cum plangea el asa, numai ce I se
infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele cinci mii de slujitoare
ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la
pieire. Nu trecu mult si micile ganganii izbutira sa adune toate cele o
mie de boabe de margaritar si facura din ele o gramada bunicica.
A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din
fundul lacului cheia de la iatacul domnitei.
De indata ce Prostila ajunse la marginea lacului, se ivi inotand
un card de rate. Erau tocmai ratele pe care el le scapase de la pieire.
Si lasandu-se in adanc, ele ii adusera cheia care zacea pe fundul malos
al lacului.
Cea de a treia incercare era insa cea mai grea: dintre cele trei
domnite adormite, flacaul trebuia sa o recunoasca pe cea mai tanara si
mai frumoasa. Ei, dar cum naiba s-o recunoasca, cand semanau catestrele
ca picaturile de apa ! Ca doar numai un singur lucru le deosebea: mai
inainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce - cea mai mare
rontaise o bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar
cea mica luase o lingurita de miere.
"Ei, acu sa te vedem pe unde scoti camasa !" se gandi Prostila in
sinea lui. Si iata ca veni in zbor o albina. Era chiar regina roiului
pe care flacaul o scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin
iatac, cerceta pe rand buzele celor trei domnite adormite si se aseza
in cele din urma pe gura aceleia care gustase din miere. Si astfel putu
prostila sa o recunoasca dintr-o data pe cea mai tanara si mai frumoasa
dintre domnite.
Si numaidecat se risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost.
Castelul se smulse din somnul cel adanc si toti acei care fusesera
prefacuti in stane de piatra isi recapatara infatisarea omeneasca.
Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre
domnite si, dupa moartea craiului, urca pe scaunul domnesc. Iar fratii
lui mai mari socotira ca nici celalalte domnite nu erau chiar asa de
lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si fericire.

Clara · Trimis: 02/12/2007 10:55 Titlul subiectului:

Iepurele si Broasca Testoasa (Fabule, de Esop)

Un iepure care privea mersul lenes al unei testoase ii spuse acesteia in gluma:
- Vrei sa facem o intrecere, sa vedem cine alearga mai repede?
Testoasa incuviinta.
A doua zi, dis-de-dimineata, venira la locul hotarat pentru inceperea cursei. Multe animale voiau sa priveasca intrecerea si asteptau cu nerabdare.
Domnul Soarece trase o linie rosie pentru start si veverita dadu semnalul de plecare cu un fluier.
Iepurele porni val-vartej, iar testoasa incetinel, dupa cum ii era felul.
Cum o luase cu mult inaintea testoasei, iepurele se aseza sa manance cativa morcovi proaspeti.
In timp ce manca, trecu si testoasa, asudata, dar hotarata sa nu se dea batuta.
Iepurele mai alerga un pic si, in dreptul unui sat, se aseza sub un copac sa se odihneasca.
Tarziu, testoasa il ajunse din urma, dar trecu mai departe fara sa se opreasca.
Iepurelui i se facu somn.
Isi spuse:
- Soarele asta e prea fierbinte. Mai bine dorm un pic! Testoasa e inceata si voi avea timp s-o intrec!
Cand se trezi, vazu ca se lasa noaptea.
Sari ca ars si porni pe urmele testoasei.
In departare, o vazu cum trece linia de sosire si castiga intrecerea.
Toate animalele au aplaudat-o.
I-au dat apoi o cupa, ca unei mari castigatoare.
Iepurele a ajuns tarziu, obosit si rusinat, tocmai el, care credea ca este cel mai bun alergator.
Asa a aflat ca straduinta este un dar nepretuit

Clara · Trimis: 02/12/2007 10:57 Titlul subiectului:

LUPUL CEL NÃZDRÃVAN SI FÃT-FRUMOS

A fost odata ca niciodata etc.
A fost odata un imparat si o imparateasa. Ei aveau trei copii. Mai aveau pe langa palaturile lor o gradina extraordinar de frumoasa. Si atat de drag ii era florile acestui imparat, incat insusi cu multa tragere de inima le plivea si ingrijea de gradina. In fundul acestei gradini crescuse un mar cu totul si cu totul de aur. Imparatul nu mai putea de bucurie ca in gradina sa se afla un asa pom cum nu se gasea in toata lumea. Se tot intorcea pe langa dansul si se tot uita pe de toate partile la el, de i se scurgeau ochii. Cand, intr-o zi, vazu ca pomul inmugureste, infloreste, se scutura florile si roadele se arata: apoi spre seara da in parguiala. Ii zambea mustata imparatului si ii lasa gura apa, cand se gandea ca a doua zi o sa aiba la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise pana atunci.
A doua zi nu se luminase bine de ziua, si imparatul era in gradina ca sa vaza merele cele aurite si sa-si impace nesatiul ce avea de a se uita la dansele. Dara ramase ca iesit din minti, cand, in loc de mere coapte aurii, vazu ca pomul inmugurise din nou, iara merele nicairi. Inca fiind acolo, vazu cum infloreste pomul, cum ii cade florile si cum roadele se arata iarasi.
Atunci ii mai veni inima la loc si se multumi a astepta pana a doua zi. in ziua urmatoare, ia merele de unde nu e. S-a suparat imparatul, trebuință mare, si porunci ca paznici sa se uite sa prinza pe hoti. Dara asi! unde e pomana aia!
Pomul inflorea in fiecare zi, se scuturau florile, rodul crestea si seara da in parg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci si le lua, fara sa prinza de veste oamenii imparatului. Pare ca era un lucru facut: acel cineva care lua merele isi batea joc si de imparatul si de toti paznicii lui. Acest imparat acum nu-i mai era ca nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era ca nici parga acestui pom nu o vazuse macar. Aceasta il intrista pana intr-atata incat p-aci p-aci era sa se scoboare din scaunul imparatiei si sa-l dea celui ce se va lega a prinde pe hot.
Fiii acestui imparat, pasamite ca-i simtira gandul caci venira inaintea lui si-l rugara sa-i lase a pandi si ei. Mare fu bucuria imparatului cand auzi din gura fiului sau celui mai mare legatura ce facea de a pune mana pe hot. Le dete, deci, voie, si ei se pusera pe lucru. Pandi in ziua dintai fiul cel mare; dara pati rusinea ce patise si ceilalti pandari din naintea lui.
A doua zi pandi si cel mijlociu; dara nici el nu fu mai breaz, ci se intoarse la tatal sau cu nasul in jos.
Ei spusera ca pana la miezul noptii o duc cum o duc, dara ca dupa aceea nu se pot tine pe picioare de piroteala ce-i apuca si cad intr-un somn adanc, si nu mai stiu nimic.
Fiul cel mai mic asculta si tacea. Apoi, dupa ce sfarsi de spus fratii cei mai mari ce li se intamplase, se ceru si el de la tata-sau ca sa-l lase sa pandeasca si el. Cat de trist era tata-sau pentru ca nu se gasea nici un voinic care sa-i prinza pe hotii merelor rase cand il auzi. Iara dupa multe rugaciuni se indupleca. Atunci fiul cel mai mic se pregati de panda.
Cum veni seara, isi lua tolba cu sagetile, arcul si palosul, si se duse in gradina, isi alese un loc singuratic si departat de absolut orice pom si de ziduri, astfel ca sa n-aiba de ce se rezema. Se hotari a sta in picioare pe un trunchi de pom taiat, astfel incat cand i-ar veni somn si ar motai, sa caza jos si sa se destepte. Asa facu, si dupa ce cazu de vro doua ori, i se sperie somnul si ramase treaz si nebantuit de piroteala.
Cand, colea despre ziua, cand somnul e mai dulce, auzi un falfait ca de un stol de paseri ca se apropie.
Trase cu urechea si simti ca cineva jumuleste pomul de mere. Scoase o sageata din tolba, o aseza la arc si, trac! trase o sageata si nu se facu nici o miscare. Trac! mai trase una si iarasi nimic. Cand trase cu a treia, falfaitul se auzi din nou si el pricepu ca stolul de pasari trebuie sa fi zburat. Se apropia de marul de aur si vazu ca hotul navusese timp a lua toate merele. Luase ce luase, dara tot mai ramasese. Stand el acolo, i se paru ca vede lucind ceva pe jos. Se pleca si ridica acel ceva ce lucea. Cand, ce sa vezi d-ta? doua pene cu totul si cu totul de aur.
Cum se facu de ziua, culese cateva mere, le puse pe o tipsie de aur, si cu penele la caciula se duse de le infatisa tatalui sau.
Imparatul, vazand merele, mai-mai era sa-si iasa din minti, de bucurie; dara isi tinu firea. Puse de striga prin toata cetatea ca fiul sau cel mic a izbutit sa aduca mere si sa se afle ca hotul este o pasare.
Fat-Frumos zise tatalui sau sa-i dea voie acum sa caute si pe hot. Tatal sau nu mai voia sa stie de hot, pentru că i-a ajutat Dumnezeu sa vaza merele cele atat de mult dorite.
Dara fiul cel mic al imparatului nu se lasa numai pe aceea, ci starui pana ce imparatul ii dete voie sa mearga a cauta si pe hot. Se gati de drum; iara cand fu a pleca, isi scoase penele cele de aur de la caciula si le dete imparatesei muma lui, ca sa le poarte ea pana s-o intoarce el.
Lua haine de primeneala si bani de cheltuiala, isi atarna tolba cu sagetile la spate, palosul la coapsa stanga si, cu arcul intr-o mana si cu alta de gatul credinciosului sau, porni la drum. Si aide, si aide, merse cale lunga departata, pana ce ajunse in pustietate. Aci facu popas si sfatuindu-se cu robul sau cel credincios, gasi cu cale sa apuce spre rasarit. Mai calatorind ei o bucata buna, ajunse la o padure deasa si stufoasa. Prin bungetul asta de padure mergand ei pe dibuitele, caci altfel era peste poate, zarira in departare un lup groaznic de mare si cu fruntea de arama. Indata se si gatira de aparare. Cand fura aproape de lup de o bataie de sageata puse Fat-Frumos arcul la ochi.
Vazand lupul una ca aceasta, striga:
- Stai, Fat-Frumos, nu ma sageta, ca mult bine ti-oi prinde vreodata.
Fat-Frumos il asculta si lasa arcul in jos. Apropiindu-se lupul si intrebandu-l unde merge si ce cauta prin astfel de paduri nestrabatute de picior de om, Fat-Frumos ii spuse toata intamplarea cu merele din gradina tatalui sau, si ca acum merge sa caute pe hot.
Lupul ii spuse ca hotul era imparatul pasarilor. Ca el cand venea a fura merele, aduna pasarile cele mai agere la zbor si cu ele in stol venea de le culegea. Ca acea pasare se afla la imparatia de la marginea acestei paduri. Ii mai spuse ca toata megiesia se vaieta de furturile ce face ea poamelor de prin gradini, si le arata drumul cel mai apropiat si mai lesnicios. Apoi, dandu-i un merisor elegant la vedere, ii mai zise:
- Tine, Fat-Frumos, acest merisor. Cand vei avea trebuinta de mine vreodata, sa te uiti la el, sa gandesti la mine si eu indata voi fi acolo.
Fat-Frumos priimi merisorul si-l baga in san, apoi, luandu-si ramas bun, porni cu credinciosul sau si, strabatand desisurile padurei, ajunse la cetatea in care se afla acea pasare.
Cerceta prin cetate si se spuse ca imparatul locului aceluia o tine intr-o colivie de aur in gradina sa.
Aceasta ii fu de ajuns a sti.
Dete cateva tarcoale curtii imparatesti si lua aminte la toate amanunturile ce incongiura curtea. Cum se facu seara, veni cu credinciosul sau si se pitula la un colt, asteptand acolo pana se linistira toti cei din curte. Apoi credinciosul lui puindu-se piua, Fat-Frumos se urca pe dansul; d-aci pe coama zidului, si sari in gradina. Cand puse mana pe colivie, o data tipa pasarea si, cat ai zice mei, se vazu incongiurat de o multime de paseri, cari mai mici, cari mai mari, tipand pre limba lor. Si atata larma facura, incat se desteptara toti slujitorii imparatesti. Si viind in gradina, gasira pe FatFrumos cu colivia in mana si pasarile dandu-se la el sa-l sfasie, iara el aparandu-se.
Pusera slujitorii mana pe el si-l dusera la imparatul, carele si dansul se sculase sa vaza ce se intamplase.
Cum il vazu imparatul, il si cunoscu; apoi prinse a-i zice:
- Imi pare rau, Fat-Frumos, de aceasta intamplare. De ai fi venit cu binele, sau cu rugaciuni, sa-mi ceri pasarea, poate m-as fi induplecat ca sa ti-o dau de bunavoia mea; dara acum, prins cu mana in sac, cum se zice, dupa datinele noastre cu moarte trebuie sa mori. Si numele iti va ramanea pangarit cu ponosul de talhar.
- Aceasta pasare, luminate imparate, raspunse Fat-Frumos, ne-a jefuit de mai multe ori merele de aur din pomul ce are tatane-meu in gradina sa, si de aceea am venit sa pui mana pe hot.
- Poate sa fie adevarat ceea ce spui tu, Fat-Frumos, dara la noi, impotriva datinelor noastre eu n-am nici o putere. Numai o slujba insemnata facuta imparatiei noastre te poate scapa si de ponos si de moarte.
- Spune ce slujba sa-ti fac, si ma voi incumete.
- De vei izbuti sa-mi aduci iapa cea sireapa ce este la curtea imparatului meu vecin, vei scapa cu fata curata, si-ti voi da pasarea cu colivia.
Fat-Frumos priimi. Si chiar in acea zi si pleca cu credinciosul sau rob.
Ajungand la curtea imparatului vecin, lua cunostinta de iapa si de imprejmuirea curtii. Apoi, cum veni seara, se aseza cu credinciosul lui la un colt de curte, unde i se paru a fi un loc de parleaz.
El vazuse iapa cum o plimba doi slujitori, si se minuna de frumusetea ei. Ea era alba, avea capastrul aurit si impodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele.
Pe la miez de noapte, cand somnul este mai dulce, Fat-Frumos zise credinciosului sau de se puse piua, iara el se urca pe dansul, apoi pe zid si sari in curtea imparatului. Merse pe dibuitele si in varful degetelor, pana ce ajunse la grajd; si, deschizand usa, puse mana pe capastru si tragea iapa dupa dansul. Cum ajunse iapa la usa grajdului, unde nincheza o data de haui vazduhul si urla toata curtea si palaturile. Indata sarira toti cu totul, pusera mana pe Fat-Frumos si-l dusera la imparatul, carele si el se sculase. Acesta, cum vazu pe Fat-Frumos il si cunoscu.
Il infrunta pentru fapta cea miseleasca ce era sa savarseasca, si-i spuse ca datinele tarei sale da mortii pe furi, si ca impotriva acelor datine el n-are nici o putere.
Fat-Frumos ii spuse drept toata siretenia cu merele, cu pasarea si cu cele ce ii zisese sa faca imparatul, vecinul sau.
Atunci imparatul ii zise:
- De vei putea, Fat-Frumos, sa-mi aduci pe Zana Craiasa, poate ca voi izbuti sa scapi de moarte si sa-ti ramaie numele nepatat.
Fat-Frumos se incumese si, luand pe crediciosul sau cu sine, pleca. Pe drum isi aduse aminte de merisor. Il scoase din san, se uita la dansul si se gandi la lup. Si cat te-ai sterge la ochi, lupul fu aci.
- Ce poftesti, Fat-Frumos? ii zise.
- Ce sa poftesc, ii raspunse el. Iaca, iaca, iaca ce mi s-a intamplat. Cum sa fac eu acum sa ma intorc cu isprava buna?
- De asta iti este? Las pe mine, ca treaba este ca si sfarsita.
Si pornira catesitrei spre Zana Craiasa, facura popas intr-o padure de unde se vedea palaturile cele stralucite ale zanei. Se invoira ca Fat-Frumos si cu credinciosul sau sa astepte la tulpina unui copac batran, pana s-o intoarce lupul.
Si mandre palaturi mai avea zana, mare. Insusi lupul se mira de frumusetea si de randuiala cea buna ce era p-acolo. Cum ajunse, facu ce facu si se furisa in gradina.
Ce sa vezi d-ta? Nici un pom nu mai era verde. Le cazuse frunza, si cracile, si ramurelele, de erau ca despuiati. Pe jos, frunzele cazute erau facute scrum de uscaciune. Numai un stuf de trandafiri mai era infrunzit si plin de boboci, unii in floare si altii deschisi. Ca sa ajunga pana la dansul, lupul necesită sa mearga in varful degetelor ca sa nu fasie frunzetul cel uscat, si se ascunse in acel crangulet inflorit. Stand el acolo si pandind, iata ca iese Zana Craiasa din palaturi, insotita de douazeci si patru de roabe, ca sa se plimbe prin gradina.
Cand o vazu lupul, p-aci, p-ci era sa uite pentru ce venise si sa se dea de gol; dar se stapani. Caci era asa de frumoasa, cat nu s-a mai vazut si nu se va mai vedea pe fata pamantului. Avea un par, nene, cu totul si cu totul de aur. Cositele ei lungi si stufoase, de-i batea pulpele. Cand se uita la cineva cu ochii ei ceia marii si obsidian ca murele, il baga in boale; avea niste sprancene bine arcuite, de pare ca erau scrise, si o pielita mai alba ca spuma laptelui.
Dupa ce dete cateva tarcoale prin gradina cu roabele dupa dansa, veni si la stuful de trandafir sa rupa cateva flori. Cand lupul, care era ascuns in crang, odata se repezi, o lua in brate si pe ici ti-a fost drumul. Iara roabele, de spaima, se imprastiara ca puii de potarniche. Intr-un suflet alerga lupul si o dete lesinata in bratele lui FatFrumos. Acesta, cum o vazu, se pierdu cu firea; dara lupul ii aduse aminte ca e voinic, si-si veni in sine. Multi imparati voise sa o fure dara se rapusera.
Fat-Frumos prinsese mila de ea, si nu-i mai venea a o da altuia.
Zana Craiasa, dupa ce se destepta din lesin si se vazu in bratele lui Fat-Frumos, prinse a-i zice:
- Daca tu esti lupul care m-a furat, a ta sa fiu.
Fat-Frumos ii raspunse:
- A mea sa fii, nedespartita pana la moarte.
Apoi se intelesera la cuvinte, si spuse fiecare siritenia istoriei sale.
Vazand lupul dragostea ce se incinsese intre ei zise:
- Lasati pe mine, ca toate le intocmesc eu dupa vrerea voastra.
Si plecara a se intoarce de unde venisera.
Pe drum, lupul se dete de trei ori peste cap, si se facu intocmai ca Zana Craiasa. Pasamite lupul era nazdravan.
Se vorbira ei, ca credinciosul lui Fat-Frumos sa stea cu Zana Craiasa la tulpina unui copaci mare din padure, pana se va intoarce Fat-Frumos cu iapa sireapa.
Ajungand la imparatul cel cu iapa, Fat-Frumos ii dete pre prefacuta Zana Craiasa. Cum o vazu imparatul, i se muia inima si prinse un dor de dansa, de nu se poate povesti.
Imparatul ii zise:
- Vrednicia ta, Fat-Frumos, te-a scapat si de ocara si de moarte. Acum te si rasplatesc pentru aceasta, dandu-ti in dar iapa.
Cum puse mana pe iapa si pe capastrul cel minunat, Fat-Frumos o lua la sanatoasa si, puind Zana Craiasa calare pe iapa, porni cu dansa si trecu hotarele acelei imparatii.
Imparatul aduna numaidecat pe sfetnicii sai si purcese la biserica ca sa se cunune cu Zana Craiasa. Cand fu la usa bisericei, prefacuta Zana se dete de trei ori peste cap si se facu iarasi lup, carele, clantanind din colti, isi arata dintii ranjind catre curtenii imparatului. Acestia, cum vazura, deodata inghetara de frica. Apoi, dupa ce se mai dezmeticira, se luara dupa dansul cu chiote si cu uideo. Dara lupul, sa te tii, parleo! lungi pasul lupeste, se duse, duluta, de nu mai dete cu mana de dansul. Si ajungand pe Fat-Frumos si pe ai sai, merse cu dansii. Cand fu aproximativ de curtea imparatului cel cu pasarea, facura ca si la cellalt imparat. Lupul, schimbat in iapa sireapa, fu dus la imparatul carele, vazand iapa, nu se mai stia de bucurie.
Dupa ce priimi cu multa omenie pe Fat-Frumos, imparatul acesta ii zise:
- Ai scapat, Fat-Frumos, si de ponos si de moarte. Iara eu imi voi tinea cuvantul imparatesc, si multumirea mea va fi pururea cu tine.
Porunci, si numaidecat i se dete pasarea, cu colivia ei cu tot. Si priimind-o FatFrumos, isi lua ziua buna si pleca. Ajungand in padure unde lasase pe Zana Craiasa, iapa si pe credinciosul lui, pornira impreuna catre imparatia tatalui sau.
Imparatul cel ce priimise iapa porunci sa iasa toata oastea lui si mai-marii imparatiei sale la camp, unde voia sa li se arate calare pe iapa cea atat de vestita.
Cand il vazura ostasii, toti cu totii strigara:
- Sa traiesti, imparate, ca ai dobandit un astfel de odor! Sa-ti traiasca si iapa, care te face sa te arati asa de maret!
Si in adevar, venea, nene, iapa cu imparatul pe dansa, de nu-i da picioarele de pamant, ci parc-ar fi zburat.
Se luara la intrecere. Dara nici pomeneala nu era ca sa se apropie cineva de aceasta iapa, caci pe toti ii lasa in urma.
Cand fu la o departare buna, odata statu iapa, tranti pe imparat, se dete de trei ori peste cap si se facu iarasi lup, si o rupse d-a fuga, si fugi, si fugi, pana ajunse pe Fat-Frumos.
Cand fura a se desparti, lupul zise lui Fat-Frumos:
- Iata, de asta data ti s-a implinit toate poftele. Pazeste-te in viata ta a nu mai pofti lucruri peste puterea ta, caci nu vei pati bine.
Apoi se despartira, ducandu-se fiecare intr-ale sale.
Ajungand la imparatia tatalui sau si auzind ca vine fiul sau cel mic, ii iesi inainte cu mare, cu mic, ca sa-l priimeasca, dupa cum i se cuvenea.
Mare fu bucuria obsteasca cand il vazura cu sotioara cum nu se mai gasea pe fata pamantului, si cu odoare cu nu s-a mai pomenit.
Cum ajunse, porunci Fat-Frumos si facu un grajd maiestrit pentru iapa; iara colivia cu pasarea o puse in palimarul despre gradina.
Apoi tata-sau puse de se facu pregatirile de nunta. Si dupa cateva zile se cununa Fat-Frumos cu Zana Craiasa, intinse masa mare pentru bun si pentru rau, si tinura veseliile trei zle si trei nopti incheiate.
Dupa care traira in fericire, fiindca Fat-Frumos nu mai avea ce pofti. Si or fi traind si astazi, de n-or fi murit.
Iara eu incalecai p-o sea si va spusei povestea asa.

Clara · Trimis: 02/12/2007 10:59 Titlul subiectului:

PRÂSLEA CEL VOINIC SI MERELE DE AUR

A fost odata ca niciodata etc.
Era odata un imparat viguros si mare si avea pe langa palaturile sale o gradina frumoasa, bogata de flori si mestesugita nevoie mare! Asa gradina nu se mai vazuse pana atunci, p-acolo. In fundul gradinei avea si un mar care facea mere de aur si, de cand il avea el, nu putuse sa manance din pom mere coapte, caci, dupa ce le vedea inflorind, crescand si parguindu-se, venea oarecine noaptea si le fura, tocmai cand erau sa se coaca. Toti paznicii din toata imparatia si cei mai alesi ostasi, pe care ii pusese imparatul sa pandeasca, n-au putut sa prinza pe hoti. In cele mai de pe urma, veni fiul cel mai mare al imparatului si-i zise:
- Tata, am crescut in palaturile tale, m-am plimbat prin asta gradina de atatea ori si am vazut roade teribil de frumoase in pomul din fundul gradinei, dar n-am putut gusta niciodata din ele; acum a dat in copt, da-mi voie ca noptile astea sa pazesc insumi, si ma prinz ca voi pune mana pe acel talhar care ne jefuieste.
- Dragul meu, zise tata-sau, atatia oameni voinici au pazit si n-au facut nici o isprava. Doresc prea mult sa vaz la masa mea macar un mar din acest pom care m-a tinut atata suma de bani si de aceea, iata, ma induplec si te las ca sa pandesti, macar ca nu-mi vine a crede ca o sa izbutesti.
Atunci fiul imparatului se puse la panda o saptamana intreaga: noaptea pandea si ziua se odihnea; iara cand fu intr-o dimineata, se intoarse trist la tata-sau si-i spuse cum priveghease pana la miezul noptii, cum mai pe urma il apucase o piroteala de nu se mai putea tinea pe picioare, cum, mai tarziu, somnul il coplesi si cazu ca un mort, fara sa se poata destepta decat tocmai cand soarele era radicat de doua sulite, si atuncea vazu ca merele lipsesc.
Nepoftita fu mahnirea tatalui sau, cand auzi spuindu-i-se asta intamplare.
De sila de mila, fu nevoit a mai astepta inca un an, ca sa faca si voia fiului sau celui mijlociu, care cerea cu staruinta de la tata-sau ca sa-l lase si pe dansul sa pandeasca, si se lega ca el va prinde pe hotii care ii facea atata intristare.
Momentul veni, merele incepura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu pazi si el; dara pati ca si frate-sau cel mare.
Tata-sau, deznadajduit, pusese in gand sa-l taie; dar fiul sau cel mic, Praslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, si-i zise:
- Tata, atatia ani l-ai tinut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom, mai lasa-l, rogu-te, si anul acesta, sa-mi incerc si eu norocul.
- Fugi d-aci, nesocotitule, zise imparatul. Fratii tai cei mai mari, atati si atati oameni voinici si deprinsi cu nevoile n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine, o sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun fratii tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji.
- Eu nu ma incumet, zise Praslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o incercare de voi face si eu, nu poate sa-ti aduca nici un rau.
Imparatul se indupleca si mai lasa pomul netaiat inca un an.
Sosi primavara: pomul inflori mai frumos si lega mai mult decat altadata. Imparatul se veseli de frumusetea florilor si de multimea roadelor sale, dara cand se gandea ca nici in anul acesta n-o sa aiba parte de merele lui cele aurite, se caia ca la lasat netaiat.
Praslea se ducea adesea prin gradina, da ocol marului si tot planuia. In sfarsit, merele incepura a se pargui. Atunci fiul cel mai mic al imparatului zise:
- Tata, iata a sosit timpul; ma duc sa pandesc si eu.
- Du-te, zise imparatul; dara negresit ca si tu ai sa te intorci rusinat ca si fratii tai cei mai mari.
- Pentru mine n-are sa fie asa mare rusine, zise el; fiindca nu numai ca sunt mai mic, dara nici nu ma leg ca sa prinz pe talhari, ci numai o cercare sa fac.
Cum veni seara, se duse, isi lua carti de cetit, doua tepuse, arcul si tolba cu sagetile. Isi alese un loc de panda intr-un colt pe langa pom, batu tepusele in pamant si se puse intre ele, asa cum sa-i vina unul dinainte si altul la posterior ca, daca ii va veni somn si ar motai, sa se loveasca cu barba in cel de dinaintea lui si daca ar da capul pe spate, sa se loveasca cu ceafa in cel de dinapoi.
Astfel pandi pana cand, intr-una din nopti, cam dupa miezul noptii, simti ca-l atinge incetisor boarea ziorilor care il imbata cu mirosul sau cel placut, o piroteala molesitoare se alega de ochii lui; dara loviturile ce suferi vrand sa motaiasca il desteptara, si ramase priveghind pana cand, pe la revarsat de ziori, un usor fasait se auzi prin gradina. Atunci, cu ochii tinta la pom, lua arcul si sta gata; fasaitul se auzi mai tare si un oarecine se apropie de pom si se apuca de ramurile lui; atunci el dete o sageata, dete doua si, cand dete cu a treia, un geamat iesi de langa pom si apoi o tacere de moarte se facu; iara el, cum se lumina putin, culese cateva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur si le duse la tatal sau.
Niciodata n-a simtit imparatul mai mare plăcere decat cand a vazut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodata.
- Acum, zise Praslea, sa cautam si pe hot.
Dara imparatul, multumit ca pipaise merele cele aurite, nu mai voia sa stie de hoti. Fiul sau insa nu se lasa cu una cu doua, ci, aratand imparatului dara de sange ce lasase pe pamant rana ce facuse hotului, ii spuse ca se duse sa-l caute si sa-l aduca imparatului chiar din gaura de sarpe. Si chiar de a doua zi vorbi cu fratii lui ca sa mearga impreuna pe urma hotului si sa-l prinza.
Fratii sai prinsera pizma pe el pentru ca fusese mai vrednic decat dansii si cautau prilej ca sa-l piarza; de aceea si voira bucuros sa mearga. Ei se pregatira si pornira.
Se luara, deci, dupa dara sangelui si merse, merse, pana ce iesira la pustietate, de acolo mai merse oleaca pana ce dete de o prapastie, unde se si pierdu dara. Ocolira impregiurul prapastiei si vazura ca dara de sange nu mai inainta. Atunci pricepura ei ca in prapastia aceea trebuie sa locuiasca furul merelor.
Dara cum sa se lase inauntru? Poruncira numaidecat varteje si funii groase, si indata se si gatira. Le asezara, si se lasa fratele cel mare.
- Dara, zise el, cand voi scutura franghia, sa ma scoateti afara.
Asa si facura. Dupa fratele cel mare se cobori cel mijlociu si facu si el ca cel dintai, atata numai ca se lasa ceva mai in jos.
- Acum e randul meu sa ma las in prapastie, zise Praslea, vazand ca fratii cei mari se codesc; cand voi misca franghia, voi mai mult sa ma lasati in jos; si dupa ce veti vedea ca franghia nu se mai duce la vale, sa puneti paznici, sa pazeasca si, cand va vedea ca franghia se misca de loveste marginile groapei, sa o trageti afara.
Se lasa si cel mai mic din frati si, de ce misca franghia d-aia il lasa mai jos, si-l lasara, si-l lasara, pana ce vazura ca franghia nu mai sta intinsa, cum este cand are ceva atarnat de capatul ei.
Atunci fratii tinura sfat si zisera:
- Sa asteptam pana ce vom vedea daca face vreo izbanda, si atunci ori bine ori rau de va face, sa-l pierdem, ca sa ne curatim de unul ca dansul care ne face de rusine.
Praslea ajunse pe taramul cellalt, se uita cu sfiala in toate partile, si cu mare mirare vazu toate lucrurile schimbate; pamantul, florile, copacii, lighioni altfel faptuite erau p-acolo. Deocamdata ii cam fu frica, dara, imbarbatandu-se, apuca pe un drum si merse pana dete de niste palaturi cu totul si cu totul de arama.
Nevazand nici pui de om pe care sa-l intrebe cate ceva, intra in palat, ca sa vaza cine locuia acolo. In pragul usei il intampina o fata frumusica, care zise:
- Multumesc lui Dumnezeu ca ajunsei sa mai vaz om de pe taramul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, il intreba ea; aici este mosia a trei frati zmei, care ne-a rapit de la parintii nostri, si suntem trei surori si fete de imparat de pe taramul de unde esti tu.
Atunci el povesti in simplu toata istoria cu merele, cum a ranit pe hot si cum a venit dupa dara sangelui pana la groapa pe unde s-a lasat in jos la ea. si o intreba ce fel de oameni sunt zmeii aceia si daca sunt voinici.
Ea ii spuse apoi ca fiecare din zmei si-a ales cate una din ele si le tot sileste sa-i ia de barbati, iara ele se tot impotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerandu-le cate in luna si in soare, si ei se fac luntre si punte de le implinesc toate voile.
- Ei sunt in adevar voinici, adaoga ea, insa cu vrerea lui Dumnezeu poate ii vei birui. Dara pana una alta ascunde-te, vai de mine! undeva, sa nu dea zmeul peste tine in casa lui, ca e nabadaios si se face leu-paraleu. Acum e timpul cand are sa vina la pranz, si are obicei de arunca buzduganul cale de un conac si loveste in usa, in masa si se pune in cui.
N-apuca sa ispraveasca vorba, si se auzi ceva ca suiera, ca loveste in usa, in masa, si buzduganul se arata si se aseza in cui. Dara Praslea lua buzduganul, il azvarli inapoi mai departe decat il azvarlise zmeul; si, cand era prin dreptul lui, il atinse pe umere.
Zmeul, speriat, statu in loc, se uita dupa buzdugan, se duse de-l lua si se intoarse acasa. Cand era la poarta, incepu sa strige:
- Ham! ham! aici miroase a carne de om de pe taramul cellalt; si, vazand pe fiul de imparat ce-i iesise inainte, ii zise: Ce vant te-a adus pe aici, omule, ca sa-ti ramaie oasele pe alt taram?
- Am venit ca sa prinz pe furii merelor de aur ale tatalui meu.
- Noi suntem, ii zise zmeul; cum vrei sa ne batem? In buzdugane sa ne lovim, in sabii sa ne taiem, ori in lupta sa ne luptam?
- Ba in lupta, ca e mai dreapta, raspunse Praslea.
Atunci se apucara la tranta, si se luptara si se luptara, pana cand zmeul baga pe Praslea in pamant pana la glezne; iar Praslea se opinti o data, aduse pe zmeu si, trantindu-l, il baga in pamant pana in genunchi si-i si taie capul.
Fata, cu ochii plini de lacrami, ii multumi ca a scapat-o de zmeu, si-l ruga sa-i fie mila si de surorile ei.
Dupa ce se odihni vreo doua zile, porni, dupa povata fetei, la sora-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.
Acolo, ca si la cea mare, fu priimit cu bucurie; fata il ruga sa se ascunza; iar el nu voi; ci, cand veni buzduganul sa se aseze in cui, pe care il aruncase zmeul ei cale de doua conace, el il arunca mult mai indarat, izbind si pe zmeu in cap; iara zmeul veni turburat, se lupta cu Praslea ca si frate-sau cel mare, si ramase si el mort.
Fata, dupa ce ii multumi, il povatui cum sa faca ca sa scape din robie si pe sora lor cea mai mica.
- Desi e mai puternic, zise fata, decat fratii lui pe care i-ai omorat, dar cu ajutorul lui Dumnezeu si mai ales ca e si cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu sageata cand a vrut sa fure merele, nadajduiesc ca-i vei veni de hac.
O saptamana intreaga se desfatara impreuna cu amandoua fetele, si Praslea odihnindu-se de ostenelile ce incercase, porni si catre zmeul de al treilea.
Vazand palaturile de aur in care locuia zmeul cel mic, ramase cam pe ganduri, dara, luandu-si inima in dinti, intra inauntru.
Cum il vazu, fata il ruga ca pe Dumnezeu sa o scape de zmeu, care, zicea, ea e otarat ca, indata ce se va face sanatos bine, sa o sileasca oricum sa se insoteasca cu dansul.
Abia ispravise vorba si buzduganul, izbind in usa si in masa, se puse in cui. Praslea intreba ce tărie are zmeul si ii spuse ca arunca buzduganul cale de trei conace; atunci el arunca si mai departe, lovindu-l in piept.
Zmeul, turbat de manie, se intoarse numaidecat acasa.
- Cine este acela care-a cutezat sa calce hotarele mele si sa intre in casa mea?
- Eu sunt, zise Praslea.
- Daca esti tu, ii raspunse zmeul, am sa te pedepsesc amar pentu nesocotinta ta. Cum ai vrut, venit-ai; dara nu te vei mai duce cum vei voi.
- Cu ajutorul lui Dumnezeu, ii raspunse Praslea, am eu ac si de cojocul tau.
Atunci se invoira sa se ia la lupta dreapta,

si se luptara
si se luptara,
zi de vara
pana seara;

iara cand fu pe la namiez, se facura amandoi doua focuri si asa se bateau; un corb insa le tot da ocol, croncanind.
Vazandu-l, zmeul ii zise:
- Corbule, corbule! ia seu in unghiile tale si pune peste mine, ca-ti voi da starvul asta tie.
-E Corbule, corbule! ii zise si Praslea, daca vei pune peste mine seu, eu iti voi da trei starvuri.
- Unde da Dumnezeu sa caza o întocmai tifla peste mine! Mi-as satura salasul intreg.
- Adevar graieste gura mea, ii raspunse Praslea.
Corbul, fara a mai intarzia, aduse in unghiile sale seu, puse peste viteazul Praslea, si prinse mai multa putere.
Catre seara zise zmeul catre fata de imparat, care privea la dansii cum se luptau, dupa ce se facusera iara oameni:
- Frumusica mea, da-mi nitica apa sa ma racoresc, si-ti fagaduiesc sa ne cununam chiar maine.
- Frumusica mea, ii zise si Praslea, da-mi mie apa, si-ti fagaduiesc sa te duc pe taramul nostru si acolo sa ne cununam.
- Sa-ti auza Dumnezeu vorba, voinice, si sa-ti implineasca gandul! ii raspunse ea.
Fata de imparat dete apa lui Praslea de bau si prinse mai multa putere; atunci stranse pe zmeu in brate, il ridica in sus si, cand il lasa jos, il baga pana in genunchi in pamant; se opinti si zmeul, ridica si el in sus pe Praslea si, lasandu-l jos, il baga pana in brau; puindu-si toate puterile, Praslea mai stranse o data pe zmeu de-i parai oasele si, aducandu-l, il tranti asa de grozav, de il baga pana in gat in pamant si-i si taie capul; iara fetele, de bucurie, se adunara impregiurul lui, il luau in brate, il sarutau si ii zisera:
- De azi inainte frate sa ne fii.
Ii spusera apoi ca fiecare din palaturile zmeilor are cate un bici, cu care loveste in cele patru colturi ale lor si se fac niste mere. Asa facura, si fiecare din fete avura cate un mar. Se pregatira, deci, sa se intoarca pe taramul nostru.
Ajungand la groapa, cletena franghia de se lovi de toate marginile groapei. Paznicii de sus pricepura ca trebuie sa traga franghia. Se pusera la vartejuri si scoasera pe fata cea mare cu marul ei de arama.
Ea, cum ajunse sus, arata un ravasel ce-i dase Praslea, in care scria ca are sa ia de barbat pe frate-sau cel mai mare.
Bucuria fetei fu nespusa cand se vazu iara pe societatea unde se nascuse.
Lasara din nou franghia si scoase si pe fata cea mijlocie, cu marul ei cel de argint si cu o alta scrisoare, in care o hotara Praslea de sotie fratelui celui mijlociu.
Mai lasara franghia si scoase si pe fata cea mica: aceasta era logodnica lui Praslea; insa marul ei cel de aur nu-l dete, ci il tinu la sine.
El simtise de mai-nainte ca fratii sai ii poarta sambetele si, cand se mai lasa franghia ca sa-l ridice si pe el, dansul lega o piatra si puse caciula deasupra ei, ca sai cerce; iara fratii daca vazura caciula, socotind ca este fratele loc cel mic, slabira vartejile si dete drumul franghiei, care se lasa in jos cu mare iuteala, ceea ce facu pe frati sa creaza ca Praslea s-a prapadit.
Luara, deci, fetele, le dusera la imparatul, ii spusera cu prefacuta mahnire ca fratele lor s-a prapadit, si se cununara cu fetele, dupa cum randuise Praslea. Iara cea mica nu voia cu nici un chip sa se marite, nici sa ia pe altul.
Praslea, care sedea doparte, vazu piatra care cazuse cu zgomot, multumi lui Dumnezeu ca i-a scapat zilele si se gandea ce sa faca ca sa iasa afara. Pre cand se gandea si se plangea dansul, auzi un tipat si o vaietare care ii implu inima de jale; se uita impregiur si vazu un balaur care se incolacise pe un copaci si se urca sa manance niste pui de zgripsor. Scoase palosul Praslea, se repezi la balaur si numaidecat il facu in bucatele.
Puii, cum vazura, ii multumira si-i zisera:
- Vino incoa, omule viteaz, sa te ascundem aici, ca, de te va vedea mama noastra, te inghite de bucurie.
Trasera o pana de la unul din pui si-l ascunsera in ea.
Cand veni zgripsoroaica si vazu gramada aia mare de bucatele de balaur, intreba pe pui, cine le-a facut ast bine?
- Mama, zisera ei, este un om de pe taramul celalalt si a apucat incoa spre rasarit.
- Ma duc, le zise ea, sa-i multumesc.
Ea porni ca vantul inspre porțiunea incotro ii spusese puii ca a apucat omul. Dupa cateva minute, se intoarse:
- Spuneti-mi drept, le zise, incotro s-a dus.
- Spre apus, mama.
Si intr-o bucata de vreme, ca de cand incepui sa va povestesc, strabatu cele patru parti ale taramului de jos si se intoarse cu desert. Ea ceru ca numaidecat sa-i spuie. In cele mai de pe urma, ii zisera puii:
- Daca ti l-om arata, mama, ne fagaduiesti ca nu-i vei face nimic?
- Va fagaduiesc, dragii mei.
Atunci ei il scoasera din pana si il aratara; iara ea, de bucurie, il stranse in brate si cat p-aci era sa-l inghita, daca nu l-ar fi acoperit puii.
- Ce bine vrei sa-ti fac si eu, pentru ca mi-ai scapat puii de moarte?
- Sa ma scoti pe taramul celalalt, raspunse Praslea.
- Greu lucru mi-ai cerut, ii zise zgripsoroaica; dara pentru ca tie iti sunt datoare mantuirea puilor mei, ma invoiesc la asta. Pregateste 100 oca de carne facuta bucatele de cate o oca una, si 100 paini.
Facu ce facu Praslea, gati painile si carnea si le duse la gura groapei. Zgripsoroaica zise:
- Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot si, de cate ori oi intoarce capul, sa-mi dai cate o paine si cate o bucata de carne.
Se asezara si pornira, dandu-i, de cate ori cerea, paine si carne. Cand era aproape, aproximativ sa iasa deasupra, pasarea uriasa mai intoarse capul sa-i mai dea demancare; dara carnea se sfarsise. Atunci Praslea, fara sa-si piarda cumpatul, trase palosul si-si taie o bucata de carne fin din coapsa piciorului de sus si o dete zgripsoroaicei.
Dupa ce ajunsera deasupra si vazu ca Praslea nu putea sa imble, ii zise zgripsoroaica:
- Daca nu era binele ce mi-ai facut si rugaciunea puilor mei, mai ca te mancam. Eu am simtit ca carnea care mi-ai dat in urma era mai dulce decat cea de mai inainte, si n-am inghitit-o; rau ai facut de mi-ai dat-o.
Apoi o dete afara dintr-insa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al sau, si se lipi. Atunci se imbratisara, isi multumira unul alteia, si se despartira; ea se duse in prapastia de unde iesisera si Praslea pleca catre imparatia tatalui sau.
Plecand catre orasul in care locuia parintii si fratii sai, imbracat fiind in haine proaste taranesti, intalni niste drumeti si afla de la dansii ca fratii lui au luat de sotii pe fetele care le-a trimis el, dupa cum le hotarase insusi, ca parintii lui erau extraordinar de mahniti de pieirea fiului lor celui mai mic, ca fata cea mica e imbracata in închis la culoare sil jeleste si ca nu voieste a se marita nici in ruptul capului, macar ca a petit-o mai multi fii de imparat; ca acum, in cele din urma, fratii lui i-a adus un ginere prea frumos si ca o silesc cu totii sa-l ia si ca nu se stie de va putea scapa.
Praslea, auzind de toate acestea, nu putin s-a intristat in sufletul lui si, cu inima infranta, a intrat in oras. Mai cercetand in sus si in jos, afla ca fata a zis imparatului ca, daca voieste sa o marite cu tanarul care i-l adusera, sa porunceasca a-i face si a-i asigură la odoare o furca cu caierul si fusul cu totul de aur si sa toarca singura, fiindca asa ii facuse si zmeul si asta il placea mult. Mai afla ca imparatul chemase pe starostea de argintari si-i poruncise zicandu-i: Iata, de azi in trei saptamani sa-mi dai gata furca care o cere fata mea cea mica; ca de unde nu, unde-ti stau picioarele, iti va sta si capul"; si bietul argintar se intoarse acasa trist si plangand.
Atunci Praslea se duse de se baga ucenic la argintar.
Praslea, tot vazand pe stapanu-sau vaitandu-se fiindca nu izbutise a face furca dupa porunceala, ii zise:
- Stapane, te vaz trist ca nu poti sa faci furca ce ti-a poruncit imparatul, iata, mai sunt trei zile pana sa se implineasca sorocul ce ti-a dat; lasa-ma pe mine sa o fac.
Argintarul il goni, zicandu-i:
- Atati mesteri mari n-au putut sa o faca, si tocmai un trenteros ca tine sa o faca?
- Daca nu-ti voi da furca de azi in trei zile, raspunse Praslea, sa-mi faci ce vei voi.
Atunci se invoira a-i da o odaie sa lucreze numai Praslea singur, si pe fiecare seară sa-i dea cate o traistuta de alune si cate un pahar de vin bun.
Argintarul ii ducea grija, fiindca, ascultand pe la use, n-auzea alt decat cum spargea la alune pe nicovala! Iara cand fu a treia zi, el iesi dis-de-dimineata din odaie cu furca pe tava, pe care o scosese din marul zmeului, ce era la dansul, si o dete argintarului ca sa o duca fetei imparatului.
Argintarul nu mai putea de bucurie, si-i facu un rand de haine; iar pe la namiez, cand venise slujitorii imparatului ca sa-l chele la palat, el se duse si ii dete furca care torcea singura.
Dupa ce imparatul se minuna de frumusetea ei, dete argintarului doi saci de bani.
Fata, cum vazu furca, ii trecu un fier ars prin inima; ea cunoscu furca si pricepu ca Praslea cel viteaz trebuie sa fi iesit deasupra pamantului. Atunci zise imparatului:
- Tata, cine a facut furca poate sa-mi faca inca un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul.
Iara imparatul chema indata pe argintar si-i porunci sa-i faca o closca cu pui cu totul si cu totul de aur, si-i dete soroc de trei saptamani, si daca nu i-o face-o, unde ii sta picioarele ii va sta si capul.
Argintarul, ca si de-lalt rand, se intoarse acasa trist; despretui ca si intaia oara pe Praslea, care il intrebase si de asta data; iara daca se intelesera la cuvinte, se invoira si lucrul se si savarsi cu bine.
Cand vazu argintarul closca cloncanind si puii piuind, cu totul si cu totul de aur si ciugulind mei tot de aur, intelese ca trebuie sa fie lucru maiestru.
Argintarul lua closca, o duse la imparatul, iara imparatul, dupa ce se minuna indestul de frumusetea si gingasia lor, o duse fetei si-i zise:
- Iata, ti s-au implinit toate voile; acum, fata mea, sa te gatesti de nunta.
- Tata, ii mai zise fata, cine a facut aste doua lucruri trebuie sa aiba si marul de aur al zmeului; porunceste, rogu-te, argintarului sa aduca pe mesterul care le-a facut.
Primiind porunca asta, argintarul se infatisa imparatului rugandu-l sa-l ierte si zicandu-i:
- Cum o sa aduc inaintea mariei-tale pe mester, fiindca este un om prost si trentaros si nu este vrednic sa vaza luminata fata a mariei tale.
Imparatul porunci sa-l aduca oricum ar fi.
Atunci argintarul, dupa ce puse de spala pe Praslea si-l curati, il imbraca in niste haine noi si-l duse la imparatul; iara imparatul il infatisa fetei.
Cum il vazu fata, il si cunoscu. Ea nu putu sa-si tie lacramile care o podidisera, de bucurie mare ce avu, si zise imparatului:
- Tata, acesta este viteazul care ne-a scapat din mana zmeilor.
Si, dand in genunche, ii saruta mainile si pe fata si pe dos.
Luandu-i seama bine imparatul, il cunoscu si dansul, macar ca foarte mult se schimbase. Il imbratisa si-l saruta de sute de ori. Dar el tagaduia.
In cele mai din urma, inima lui induiosita de rugaciunile tatalui sau, ale mamei sale si ale fetei care ramasese in genunche rugandu-l marturisi ca in adevar el este fiul lor cel mai mic.
Praslea le povesti apoi toata istoria sa, le spuse si cum a iesit dasupra pamantului si le arata si marul de aur al zmeului.
Atunci imparatul, suparat, chema pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum vazura pe Praslea, o sfeclira. Iara imparatul intreba pe Praslea cum sa-i pedepseasca. Viteazul nostru zise:
- Tata, eu ii iert si pedeapsa sa o ia de la Dumnezeu. Noi vom iesi la scara palatului si vom arunca fiecare cate o sageata in sus si Dumnezeu, daca vom fi cineva gresiti, ne va pedepsi.
Asa facura. Iesira cate trei fratii in curte, dinaintea palatului, aruncara sagetile in sus si, cand cazura, ale fratilor celor mai mari le cazura drept in crestetul capului sii omorara, dar a celui mai mic ii cazu dinainte.
Iara daca ingropara pe fratii cei mai mari, facura nunta mare si Praslea lua pe fata cea mica. Toata imparatia s-a bucurat ca le-a adus Dumnezeu sanatos pe fiul cel mai mic al imparatului si se mandrea, falindu-se, de vitejiile ce facuse el; iara dupa moartea tatane-sau se sui el in scaunul imparatiei, si imparati in pace de atunci si pana in ziua de astazi, de or fi traind.
Trecui si eu pe acolo si statui de ma veselii la nunta, de unde luai

O bucata de batoc,
S-un picior de iepure schiop,

si incalecai p-o sea, si v-o spusei dumneavoastra asa.

Clara · Trimis: 02/12/2007 11:02 Titlul subiectului:

ZÂNA ZÂNELOR

A fost odata ca niciodata etc.
A fost odata un imparat mare si puternic, si el avea trei feciori. Facandu-se mari, imparatul se gandi fel si chipuri cum sa faca sa-si insoare copiii ca sa fie fericiti. Intro noapte, nu stiu ce visa imparatul, ca a doua zi, de manecate, isi chema copiii si se urca cu dansii in palimarul unui turn ce avea in gradina. Porunci sa-si ia fiecare arcul si cate o sageata.
- Trageti, copii, cu arcul, le zise imparatul, si unde va cadea sageata fiecaruia, acolo ii va fi norocul.
Copiii se supusera fara a carti catusi de putin, caci ei erau incredintati ca tatal lor stia ce spune. Trasera, deci, si sageata celui mai mare din fii se infipse in casa unui imparat vecin; a celui de al doilea se infipse in casa unui boier mare d-ai imparatului; iara sageata celui mai mic se urca in naltul cerului. Li se strambasera gaturile uitandu-se dupa dansa, si p-aci, p-aci, era sa o piarza din ochi. Cand, o vazura coborandu-se si se infipse intr-un copaci nalt dintr-o padure mare.
Se duse fiul cel mare, isi lua sotie pe fata imparatului vecin, si se intoarse cu dansa la tatal sau.
Se duse si cel mijlociu si se intoarse si el cu o sotioara mandra si frumoasa.
Se duse si cel mic. Cutreiera lumea pana ce ajunse la padurea cea mare unde se lasase sageata lui. Bajbai el si orbacai p-acolo prin bunget, pana ce dete de copaciul in care se infipsese si sageata lui. Acest copaci era nalt si gros si batran, de cand urzise Dumnezeu pamantul. Se incovriga el de dansul, si se urca pana ce ajunse de se agata de o ramura. Si din ramura in ramura, cand atarnat cu mainile, cand cu picioarele incrucisate si inclestate, ajunse pana in varf. Acolo puse mana si-si lua sageata. Se dete jos cu sufletul plin de obida si de mahnire, socotind ca este sec de noroc, caci, se gandea el, ca ce era sa gaseasca in acel copaci?
Nu-i fu destul ca nu-si aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul ca facuse atata cale in desert, se mai pomeni, cand vru sa plece de langa copaci, ca se agata de spinarea lui o bufnita. Hat in sus, hat in jos, bufnita sa se duca din spinarea lui, ba. Il inhatase, dracoaica, cu ghiarele, ca o gaita spurcata, si nu-l slabea nici cat ai da in cremene.
Mai se suci, mai se invarti sa scape de pacoste, si nu fu nici un chip. Daca vazu si vazu, se hotari si el a se duce acasa cu saxanaua in spinare si o lua la drum. In cale, baga de seama ca alte sase bufnite se tineau dupa dansul. Merse el, biet, cu alaiul dupa dansul, si potrivi ca sa ajunga acasa noaptea, spre a nu se face de rasul dracilor de copii.
Cum intra in camara unde locuia dansul in palaturile tatane-sau, cele sase bufnite se asezara caresi pe unde; iar cea d-a saptea bufnita, care se inclestase de spinarea lui, se aseza in pat.
Mai statu, bietul flacau, se mai socoti, se mai gandi, mai planui, si in cele din urma gasi cu cale sa le lase in pace, sa vaza unde are sa iasa aceasta intamplare. Mai cu seama ca acum se cotorosise de saxanaua din spinare.
Si cum era si rupt de osteneala de atata calatorie si de atata tevatura ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parca l-ai fi lovit cu mechea in cap.
A doua zi, ce sa-i vaza ochii? Langa dansul in pat, o zana asa de frumoasa, de amutea si nu stiu cine cand o vedea; iara la capetele patului lor sase roabe, una mai frumoasa decat alta. Mai vazu, intr-un colt al camarei, sapte piei de bufnite, aruncate una peste alta.
Se mira tata-sau, se mira muma-sa de asa frumusete si gingasie, ce nu mai vazusera de cand erau ei.
Ziua de nunta a fratelui celui mai mare viind, se duse si fiul ce mic la imparatul, insa singur, caci nu putea sa ia si pe zana, macar ca era sa-i fie logodnica. Cand, se pomeni cu dansa ca se prinde in hora langa dansul. Nu mai putea de bucurie, cand o vazu. Se falea, nene, cat un lucru mare, caci alta ca dansa nu se gasea in toata imparatia lor si a vecinilor. Toti nuntasii ramasera cu ochii bleojditi la dansa. Iar ceilalti fii de imparati si domni cari erau poftiti la nunta dedeau tarcoale roabelor ce venise cu zana, si care de care umbla sa se prinza in hora langa dansele. Si astfel se veselira pana seara. La masa, zana se aseza langa fiul cel mic al imparatului. Mancara si se chefuira pana la miezul noptii. Apoi se dusera fiecare la ale sale. Fiul cel mic al imparatului se duse in camara lui. Zana dupa dansul. Se culcara si dormira ca niste imparati ce erau ei. Cand se scula dimineata si vazu pieile de bufnita tot acolo, il apuca un cutremur de scarba, aducandu-si aminte de cele ce patise de la dansele.
Se facu si nunta fiului de al doilea al imparatului. Fiul cel mic se duse la nunta iarasi singur, si iara se pomeni cu zana ca vine, si nici una, nici alta, top! se prinse langa dansul in hora. Crestea inima intr-insul de bucurie si de fala, mai cu seama cand vedea pe ceilalti fii de imparati si de domni ca le lasa gura apa la toti dupa o asa bucatica. Ei, vorba aluia, in pofida capsunelor, mancau foile. Isi scoteau si ei focul jucand in hora cu roabele zanei. Seara iara se pusera la masa.
Fiului celui mic al imparatului, ce-i da lui dracul in gand, se scoala de la masa, se duce in camara lui, ia pieile de bufnita si le arunca in foc, apoi vine si se aseaza la masa din nou.
O data se facu o tulburare intre mese. Si iata de ce. Una din roabe striga:
- Stapana, suntem in primejdie!
Alta zise:
- Stapana, mie imi miroase a parlit! Este prapadenie de noi.
Iara ea raspunse:
- Taca-va gura, tocmai acum la masa v-ati gasit si voi sa voribiti secaturi?
Nu trecu insa mult si mai zise si a treia:
- Stapana! nu e scapare, suntem vandute miseleste.
In aceeasi vreme, si dansa stramba nitel din nas. Pasamite ii venise si ei mireasmă de parleala pieilor. Si deodata sculandu-se cu toatele de la masa, se facura sapte porumbei. Apoi zana zise fiului celui mic de imparat:
- Ai fost nerecunoscator. Cu bine te-am gasit, cu bine sa ramai. Pana nu vei izbuti sa faci ce n-a facut om pe lume, sa nu dai cu mana de mine.
Se inaltara, deci, in slava cerului si indata pierira din ochii lui.
In desert mai rugara mesenii pe fiul imparatului sa seaza la masa, in desert il indemnara parintii sa nu-si mai faca inima rea, caci el ramasese cu ochii dupa porumbei si nu se mai puse la masa.
A doua zi pana in ziori pleca sa-si gaseasca logodnica. El simtea bine acum ca fara dansa nu mai putea trai. Isi lua ziua buna de la parinti si de la frati si o porni in pribegie.
Trecu dealuri, vai, colnice, strabatu paduri intunecate si de picior neumblate, dete prin smarcuri si lacoviste, si de urma porumbeilor sai nu putu da. Se framanta cu firea voinicul, cerceta, cauta, intreba; dara nici o isprava nu-mi facea. Cu inima infranta, cu sufletul zdrobit de mahnire, si cu dogorul dragostei intr-insul, umbla ca un zmeu si ca un leu paraleu, dara toate in desert. Uneori il batea gandurile sa-si faca seama singur, sa se dea de rapa, ori sa-si sfarame capul de coltii de piatra de prin munti; dara parca ii spunea inima ca odata, odata, o sa se sfarseasca toate necazurile sale, si deodata isi venea in sine, si se punea din nou pe drum, mai cu harnicie si mai tare in credinta ca cine cauta cu amaruntul si cu staruinta trebuie sa gaseasca si gandul sa si-l izbandeasca.
Rupt de oboseala si de zdruncinare, se dete nitel la umbra intr-o valcea, sa se mai odihneasca oleaca. Si stand el acolo, il fura somnul. Deodata se destepta, auzind o garaiala de graiuri omenesti, si sari drept in sus. Ce sa vezi dumneata? Trei draci se certau de faceau clabuc la gura. Se duse la dansii cu pieptul inainte si le zise:
- Cearta fara paruiala, ca nunta fara lautari.
- Se lovi ca nuca in perete si vorba ta, iaca, raspunsera ei. Dara noi nu ne certam, ci numai ne sfadim.
- Si pentru ce va sfaditi voi? ii intreba el; caci galagia ce faceti voi, mort d-ar fi cineva si tot il desteptati.
- Uite, avem de mostenire, de la tata, o pereche de opinci, o caciula si un bici, si nu ne invoim intre noi, care ce sa ia din ele.
- Si la ce sunt bune bulendrele pe care va sfaditi voi?
- Cand se incalta cineva cu opincile, trece marea ca pe uscat. Cand pune caciula in cap, nu-l vede nici dracul, macar de i-ar da cu degetul in ochi. Iara cand va avea biciul in mana si va trosni asupra vrajmasilor sai, ii impietreste.
- Aveti dreptate sa va sfaditi voi, ma. Caci una fara alta, aceste bulendre nu fac nici doua cepe degerate. Iaca ce-mi zice mie gandul, de veti voi sa ma ascultati, sa va fac cu dreptate omeneasca.
- Te ascultam, te ascultam, raspunsera dracii intr-o glasuire, spune-ne cum, si vom vedea.
- Vedeti voi cei trei munti ce stau in fata noastra? Sa va duceti fiecare in cate unul, si cine va veni mai curand, dupa ce va voi face eu semn, ale lui sa fie toate astea.
- Ca bine zici d-ta! Asa vom face. Bravo! iaca ne-am gasit omul carele sa ne faca dreptate.
Si indata o rupsera d-a fuga dracii, tulind-o inspre cate un munte.
Pana una, alta, voinicul puse opincile in picioare, caciula in cap si lua biciul in mana. Cand ajunsera dracii in varfurile muntilor si asteptara sa le faca semnul, fiul cel mic al imparatului trasni de trei ori cu biciul in fata fiecarui drac, si ii impietri acolo locului. Apoi o lua si el la drum in treaba lui, unde il tragea dorul.
Abia mai facu vro zece pasi si vazu pe sus un stol de sapte porumbei. Ii urmari din ochi pana ce ii vazu in ce parte de loc se lasara. Intr-acolo deci si dansul isi indrepta cararile pentru care se ostenise atata mare de vreme.
Trecu mari, paraie si ape mari ca pe uscat, mai cutreiera tari si pustiuri, pana ce ajunse la un munte mare, mare, al carui varf da de nori. Aci vazuse el ca se lasase porumbeii. Se puse a se urca pe dansul, si, din vagauna in vagauna, din stei de piatra in colti, din rapa in rapa, catarandu-se cand pe muchi, cand pe coame de munti, ajunse la o pestera. Intrand acolo, ramase ca lovit de trasnet cand vazu niste palaturi ca de domn si asa de maiestrit lucrate, cum nu se vad pe pamantul nostru. Acolo locuia logodnica lui, zana zanelor. Cum o vazu primblandu-se prin gradina cu roabele dupa dansa, o si cunoscu. Un copilas de dragulet se tinea dupa zana, alerga, se zbenguia printre flori, si tot striga pe zana ca sa-i arate cate un fluturel. Pasamite zana ramasese grea cand zburase de la masa. Si acesta era copilul lor.
Nu mai putea de plăcere fiul cel mic al imparatului. Ii venea sa dea fuga, ca un dezmetic, sa ia copilasul sa-l sarute. Dara isi lua seama, nu care cumva sa se sperie. Pe dansul nu-l vedea nimeni, caci era cu caciula in cap.
Incepu a da inde seara, si el nu stia cum sa se arate. In cele din urma auzind ca pofteste la masa pe zana, se duse si el si se aseza intre dansa si intre copilasul lor. Adusera bucate. El manca ca un lup flamand, caci nu mai tinea minte de cand nu mancase el leguma fiarta. Zana se mira cum de se sfarseste bucatele asa de iute. Porunci de mai aduse. Dara si acele se fituira intr-o clipa.
Intre acestea, el ridicandu-si nitel caciula dinstre fracțiune copilului, acesta il zari si odata striga:
- Uite tata, mama!
- Tata-tau, dragul meu, nu va da peste noi pana nu va savarsi o fapta nazdravana, raspunse ma-sa.
El isi trase iute, iute, caciula pe ochi si incepu iarasi a manca, de parea ca se bat lupii la gura lui. Dupa ce sfarsi si aceste bucate, zana, coprinsa de mirare, porunci sa se mai aduca, ca sa fie din destul.
Fiul imparatului se mai arata copilasului inca o data, plin de bucurie ca fiul sau il cunoscu.
Copilul iarasi spuse ma-si; si aceasta iarasi il tinu de rau, vezi ca nu-i venea ei a crede sa fi facut barbatu-sau niscai fapte minunate, prin care sa poata ajunge la dansa. Ea stia ca pe acolo nici pasare maiastra nu calca. Copilul tacu, caci tata-sau isi trasese caciula pe ochi numaidecat.
Mai manca pana ce se ispravi si aceste bucate. Manca, nene, si nu se mai satura. Nemaiavand ce sa mai aduca la masa, zana incepu a carti ca nu mai ramasese si pentru roabe. Cand iata copilul ca striga iarasi:
- Mama! zau ca este tata.
- Dara unde este, ma? ce tot aiurezi tu?
- Ba nici aiureala, nici nimic. Uite-l, este colea langa mine, uite-l, ma ia in brate.
Se sperie zana cand auzi. Dara el nu o lasa pana in cele din urma fara sa se arate, ca sa nu-i vie ceva rau. Si luandu-si caciula din cap, zise:
- Iata-ma si eu. Tu n-ai vrut sa crezi pe fiul nostru cand ti-a spus ca m-a vazut. Eu n-am stiut ce sa crez cand am vazut scarboasele alea de piei, ci am socotit ca fac bine, dandu-le focului, ca sa va scap pe voi de ele.
- Asa am fost noi ursiti sa patimim, raspunse zana. Lasa acum cele trecute uitarii, si spune-mi cum ai izbutit de ai ajuns pana aici.
Si dupa ce-si povesti toate intamplarile, si tot ce pati, se imbratisara, saruta copilul si ramase acolo cu toti. El starui de dansa sa iasa la lume, si ea il asculta. Se intoarsera deci cu totii la imparatul, tatal voinicului, si acolo facu o nunta de se duse vestea in lume.
Imparatul acela imbatranind, toata boierimea si tot poporul alesera pe fiul sau cel mai mic de imparat, pentru ca era roman verde, intreg la minte si drept la judecata; si traira si imparatira in fericire, de le ramase numele de pomenire in vecii vecilor.
Iara eu incalecai p-o sea...

Clara · Trimis: 02/12/2007 11:04 Titlul subiectului:

TINERETE FARA BATRANETE SI VIATA FARA DE MOARTE

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de
cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau
ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau,
infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci
si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti.
De cand se scria1 musca pe perete,
Mai mincinos cine nu crede.
Au fost odata un imparat mare si o imparateasa, amandoi tineri si
frumosi, si voind sa aiba copii, au facut de mai multe ori tot ce trebuia
sa faca pentru aceasta; au umblat pe la vraci si filozofi, ca sa caute la
stele si sa le ghiceasca daca or sa faca copii; dar in zadar.In sfarsit,
auzind imparatul ca este la un sat, aproape, un unchias dibaci, a trimis
sa-l cheme; dar el raspunse trimisilor ca cine are trebuinta sa vie la
dansul. S-au sculat deci imparatul si imparateasa si, luand cu dansii
vreo cativa boieri mari, ostasi si slujitori, s-au dus la unchias acasa.
Unchiasul, cum i-a vazut de departe, a iesit sa-i intampine si totodata
le-a zis:
— Bine ati venit sanatosi; dar ce umbli, imparate, sa afli? Dorinta
ce ai o sa-ti aduca intristare.
— Eu nu am venit sa te intreb asta — zise imparatul — ci, daca ai
ceva leacuri care sa ne faca sa avem copii, sa-mi dai.
1 A se scrie — a se iscali.
— Am, raspunse unchiasul; dar numai un copil o sa faceti. El o sa
fie Fat-Frumos si dragastos, si parte n-o sa aveti de el.
Luand imparatul si imparateasa leacurile, s-au intors veseli la palat,
si peste cateva zile imparateasa s-a simtit insarcinata. Toata imparatia
si toata curtea, si toti slujitorii s-au veselit de aceasta intamplare.
Mai-nainte insa de a veni ceasul nasterii, copilul se puse pe un
plans, de n-a putut nici un vraci sa-l impace. Atunci imparatul a inceput
sa-i fagaduiasca toate bunurile din lume, dar nici asa n-a fost cu putinta
sa-l faca sa taca.
— Taci, dragul tatei, zicea imparatul, ca ti-oi da imparatia cutare
sau cutare; taci, fiule, ca ti-oi da de sotie pe cutare sau cutare fata de
imparat si alte numeroase d-alde astea; in sfarsit, daca vazu si vazu ca nu
tace, ii mai zise: taci, fatul meu, ca ti-oi da Tinerete fara batranete si
viata fara de moarte.
Atunci copilul tacu si se nascu; iar slujitorii detera in timpine1 si
in surle si in toata imparatia se tinu veselie mare o saptamana intreaga.
De ce crestea copilul, d-aceea se facea mai istet si mai indraznet.
Il detera pe la scoli si filozofi, si toate invataturile, pe care alti copii
le invata intr-un an, el le invata intr-o luna, astfel incat imparatul
murea si invia de bucurie. Toata imparatia se falea ca o sa aiba un
imparat intelept si procopsit2 ca Solomon imparat. De la o vreme
incoace insa, nu stiu ce avea, ca era tot gales, trist si dus pe ganduri.
Iar cand fuse intr-o zi, tocmai cand copilul implinea cincisprezece ani
si imparatul se afla la masa cu toti boierii si slujbasii imparatiei si
chefuiau, se scula Fat-Frumos si zise:
— Tata, a venit vremea sa-mi dai ceea ce mi-ai fagaduit la nastere.
Auzind acestea, imparatul s-a intristat extrem de si i-a zis:
— Dar bine, fiule, de unde pot eu sa-ti dau un astfel de lucru
nemaiauzit? Si daca ti-am fagaduit atunci, a fost numai ca sa te impac.
— Daca tu, tata, nu poti sa-mi dai, apoi sunt nevoit sa cutreier
toata lumea, pana voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut.
1 Timpine — toba.
2 Procopsit — invatat.
Atunci toti boierii si imparatul detera in genunchi, cu rugaciune
sa nu paraseasca imparatia; fiindca, ziceau boerii:
— Tatal tau de aci inainte e batran, si o sa te ridicam pe tine in
scaun, si avem sa-ti aducem cea mai frumoasa imparateasa de sub
soare de sotie.
Dar n-a fost putinta sa-l intoarca din hotararea sa, ramanand
statornic ca o piatra in vorbele lui; iar tata-sau, daca vazu si vazu, ii
dete voie si puse la cale sa-i gateasca de drum merinde si tot ce-i
trebuia.
Apoi Fat-Frumos se duse in grajdurile imparatesti, unde erau cei
mai frumosi armasari din toata imparatia, ca sa-si aleaga unul; dar,
cum punea mana si apuca pe cate unul de coada, il trantea, si astfel
toti caii cazura. In sfarsit, tocmai cand era sa iasa, isi mai arunca ochii
o data prin grajd si, zarind intr-un colt un cal rapciugos si bubos, si
slab, se duse si la dansul, iar cand puse mana pe coada lui, el isi
intoarse capul si zise:
— Ce poruncesti, stapane?
Si intepenindu-si picioarele, ramase drept ca lumanarea.
Atunci Fat-Frumos ii spuse ce avea de gand sa faca, si calul ii zise:
— Ca sa ajungi la dorinta ta, trebuie sa ceri de la tatal tau palosul,
sulita, arcul, tolba cu sagetile si hainele ce le purta el cand era flacau;
iar pe mine sa ma ingrijesti cu insati mana ta sase saptamani, si orzul
sa mi-l dai fiert in lapte.
Cerand imparatului lucrurile ce-l povatuise calul, el a chemat pe
vataful curtii si i-a dat porunca ca sa-i deschiza toate tronurile1 cu haine,
spre a-si alege fiul sau pe acelea care ii va placea. Fat-Frumos, dupa ce
rascoli trei zile si trei nopti, gasi in sfarsit, in fundul unui tron vechi,
armele si hainele tatane-sau de cand era flacau, dar foarte ruginite. Se
apuca insusi cu mana lui sa le curete de rugina, si dupa sase saptamaini,
izbuti a face sa luceasca armele ca oglinda. Totodata, ingriji si de cal,
precum ii zisese el. Destula munca avu; dar fie, ca izbuti.
1 Tron — lada, cufar in care se pastreaza hainele.
Cand auzi calul de la Fat-Frumos ca hainele si armele sunt bine
curatate si pregatite, o data se scutura si el, si toate bubele si rapciuga
cazura de pe dansul, si ramase intocmai cum il fatase ma-sa, un cal
gras, trupes si cu patru aripi; vazandu-l Fat-Frumos astfel, ii zise:
— De azi in trei zile plecam.
— Sa traiesti, stapane; sunt gata chiar azi, de poruncesti, ii
raspunse calul.
A treia zi de dimineata, toata curtea si toata imparatia era plina
de jale. Fat-Frumos, imbracat ca un viteaz,cu palosul in mana, calare
pe calul ce-si alesese, isi lua ziua buna de la imparat, de la imparateasa,
de la toti boierii cei mari si cei mici, de la ostasi, de la toti slujitorii
curtii, care, cu lacrimi in ochi, il rugau sa se lase de a face calatoria
aceasta, ca nu care cumva sa mearga la pieirea capului sau; dar el,
dand pinteni calului, iesi pe poarta ca vantul, si dupa dansul carele
cu merinde, cu bani si vreo doua sute de ostasi, pe care-i oranduise
imparatul ca sa-l insoteasca.
Dupa ce trecu afara de imparatia tatalui sau si ajunse in pustietate,
Fat-Frumos isi imparti toata avutia pe la ostasi si, luandu-si ziua buna,
ii trimise inapoi, oprindu-si pentru dansul merinde numai cat a putut
duce calul. Si apucand calea catre rasarit, s-a dus, s-a dus, s-a dus,
trei zile si trei nopti, pana ce ajunse la o campie intinsa, unde era o
multime de oase de oameni.
Stand sa se odihneasca, ii zise calul:
— Sa stii, stapane, ca aici suntem pe mosia unei Gheonoaie, care
e atat de rea, incat nimeni nu calca pe mosia ei, fara sa fie omorat. A
fost si ea soție ca toate femeile, dar blestemul parintilor, pe care
nu-i asculta, ci ii tot necajea, a facut-o sa fie Gheonoaie; in clipa aceasta
este cu copiii ei, dar maine in padurea ce o vezi, o s-o intalnim venind
sa te prapadeasca; e grozav de mare; dara sa nu te sperii, ci sa fii
gata cu arcul ca sa o sagetezi, iar palosul si sulita sa le tii la indemana,
ca sa te slujesti cu dansele cand va fi de trebuinta.
Se detera spre odihna; dar pandea cand unul, cand altul.
1 Insela — inseua.
A doua zi, cand se revarsau zorile, ei se pregateau sa treaca
padurea. Fat-Frumos insela1 si infrana calul, si chinga o stranse mai
mult decat alta data, si porni, cand auzi o ciocanitura groaznica.
Atunci, calul ii zise:
— Tine-te, stapane, gata, ca iata se apropie Gheonoaia.
Si cand venea ea, nene, dobora copacii: asa de iute mergea; iar calul
se urca ca vantul pana cam deasupra ei, si Fat-Frumos ii lua un picior
cu sageata, si, cand era gata a o lovi cu a doua sageata, striga ea:
— Stai, Fat-Frumos, ca nu-ti fac nimic!
Si vazand ca nu o crede, ii dete inscris cu sangele sau.
— Sa-ti traiasca calul, Fat-Frumos, ii mai zise ea, ca un nazdravan
ce este, caci de nu era el, te mancam fript; acum insa, m-ai mancat tu
pe mine; sa stii ca pana azi nici un muritor n-a cutezat sa calce hotarele
mele pana aicea; cativa nebuni care s-au incumes a o face, d-abia au
ajuns pana in campia unde ai vazut oasele cele multe.
Se dusera acasa la dansa, unde Cheonoaia ospata pe Fat-Frumos
si-l omeni ca p-un calator. Dar pe cand se aflau la masa si chefuiau,
iara Gheonoaia gemea de durere, deodata el ii scoase piciorul pe care
il pastra in traista, i-l puse la loc si indata se vindeca. Gheonoaia, de
bucurie, tinu masa trei zile de-a randul si ruga pe Fat-Frumos sa-si
aleaga de sotie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca niste
zane; el insa nu voi, ci ii spuse curat ce cauta; atunci ea zise:
— Cu calul care il ai si cu vitejia ta, crez ca ai sa izbutesti.
Dupa trei zile, se pregatira de drum si porni. Merse Fat-Frumos,
merse si iar merse cale lunga si mai lunga; dara cand fu de trecu peste
hotarele Gheonoaiei, dete de o campie frumoasa, pe de o parte cu iarba
inflorita, iara pe de alta parte — parlita. Atunci el intreba pe cal:
— De ce este iarba parlita?
Si calul ii raspunse:
— Aici suntem pe mosia unei scorpii, sora cu Gheonoaia; de rele
ce sunt, nu pot sa traiasca la un loc; blestemul parintilor le-a ajuns, si
d-aia s-au facut lighioi, asa cum ar fi le vezi; vrajmasia lor e groaznica,
nevoie de cap, vor sa-si rapeasca una de la alta pamant; cand Scorpia
este necajita rau, varsa foc si smoala; se vede ca a avut vreo cearta cu
sora-sa si, viind s-o goneasca de pe taramul ei, a parlit iarba pe unde
a trecut; ea este mai rea decat sora-sa si are trei capete. Sa ne odihnim
putin, stapane, si maine, dis-de-dimineata, sa fim gata.
A doua zi se pregatira, ca si cand ajunsese la Gheonoaie, si pornira.
Cand auzira un urlet si o vajaietura cum nu mai auzisera ei pana
atunci!
— Fii gata, stapane, ca iata se apropie zgripturoaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falca in cer si cu alta in pamant si varsand flacari, se
apropia ca vantul de iute; iara calul se urca rapid ca sageata pana
cam deasupra si se lasa asupra ei cam pe o parte. Fat-Frumos o sageta
si ii zbura un cap; cand era sa-i mai ia un cap, Scorpia se ruga cu
lacrimi ca sa o ierte, ca nu-i face nimic si, ca sa-l incredinteze, ii dete
inscris cu sangele ei. Scorpia ospata pe Fat-Frumos si mai si decat
Gheonoaia; iara el ii dete si dansei inapoi capul ce i-l luase cu sageata,
care se lipi indata cum il puse la loc, si dupa trei zile plecara mai
departe.
Trecand si peste hotarele scorpiei, se dusera, se dusera si iara se
mai dusera, pana ce ajunsera la un camp numai de flori si unde era
numai primavara; fiecare floare era cu deosebire de mandra si cu un
miros dulce, de te imbata; tragea un vantisor care abia adia. Aicea
statura ei sa se odihneasca, iara calul ii zise:
— Trecuram cum trecuram pana aici, stapane; mai avem un hop:
avem sa dam peste o primejdie mare; si, daca ne-a ajuta Dumnezeu
sa scapam si de dansa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este
palatul unde locuieste Tinerete fara batranete si — viata fara moarte.
Aceasta casa este inconjurata cu o padure deasa si inalta, unde stau
toate fiarele cele mai salbatice din lume; ziua si noaptea pazesc cu
neadormire si sunt multe foarte; cu dansele nu este chip de a te bate;
si ca sa trecem prin padure e peste poate; noi insa sa ne silim, dac-
om putea, sa sarim pe deasupra.
Dupa ce se odihnira vreo doua zile, se pregatira iarasi; atunci calul,
tinandu-si rasuflarea, zise:
— Stapane, strange chinga cat poti de mult, si, incalecand, sa te
tii bine si in scari, si de coama mea; picioarele sa le tii lipite pe langa
subtioara mea, ca sa nu ma zaticnesti1 in zborul meu.
Se urca, facu proba, si intr-un minut fu aproximativ de padure. —
Stapane, mai zise calul, acum e timpul cand se da demancare fiarelor
padurii si sunt adunate toate in curte; sa trecem.
— Sa trecem, raspunse Fat-Frumos.
Se urcara in sus si vazura palatul stralucind astfel, de la soare te
puteai uita, dar la dansul ba. Trecura pe deasupra padurii si tocmai
cand erau sa se lase in jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu
piciorul varful unui copac si deodata toata padurea se puse in miscare;
urlau dobitoacele, de ti se facea parul maciuca pe cap. Se grabira de
se lasara in jos; si de nu era doamna palatului afara, dand de mancare
puilor ei (caci asa numea ea lighioanele din padure), ii prapadea
negresit.
Mai mult de plăcere ca au venit, ii scapa ea; caci nu mai vazuse
pana atunci suflet de om pe la dansa. Opri pe dobitoace, le imblanzi
si le trimise la locul lor. Stapana era o zana nalta, subtirica si dragalasa,
si frumoasa, trebuință mare! Cum o vazu Fat-Frumos ramase incremenit.
Dara ea, uitandu-se cu mila la dansul, ii zise:
— Bine ai venit, Fat-Frumos! Ce cauti pe aici?
— Cautam, zise el, Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
— Daca cautati ceea ce ziseti, aci este.
Atunci descaleca si intra in palat. Acolo gasi inca doua femei, una
ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El incepu sa multumeasca
zanei pentru ca l-a scapat de primejdie; iara ele, de bucurie, gatira o
cina placuta, si numai in vase de aur. Calului ii dete drumul sa pasca
pe unde va voi dansul; pe urma, ii facura cunoscuti tuturor lighioa-
nelor, de puteau umbla in tihna prin padure.
1 A zaticni — a stanjeni, a impiedica.
Femeile il rugara sa locuiasca de aci inainte cu dansele, caci ziceau
ca li se urase sezand tot singurele; iara el nu astepta sa-i mai zica o
data, ci primi cu toata multumirea, ca unul ce aceea si cauta.
Incet, incet se deprinsera unii cu altii, isi spuse istoria si ce pati
pana sa ajunga la dansele, si nu dupa multa vreme se si insoti cu fata
cea mai mica. La insotirea lor, stapanele casei ii detera voie sa mearga
prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe
care i-o si aratara, ii zisera sa nu mearga, caci nu va fi bine de el; si-i
si spusera ca acea vale se numea Valea Plangerii.
Petrecu acolo vreme uitata, fara a agață de veste, fiindca ramasese
tot asa de tanar ca si cand venise. Trecea prin padure, fara sa-l doara
macar capul. Se desfata in palaturile cele aurite, traia in pace si in
liniste cu sotia si cumnatele sale, se bucura de frumusetea florilor si
de dulceata si curatenia aerului, ca un fericit. Iesea adesea la vana-
toare; dar, intr-o zi, se lua dupa un iepure, dete o sageata, dete doua
si nu-l nimeri; suparat, alerga dupa el si dete si cu a treia sageata, cu
care il si nimeri; dara nefericitul, in invalmaseala, nu bagase de seama
ca, alergand dupa iepure, trecuse in Valea Plangerii.
Luand iepurele, se intorcea acasa; cand, ce sa vezi d-ta? deodata
il apuca un dor de tata-sau si de mama-sa. Nu cuteza sa spuie femeilor
maiestre; dara ele il cunoscura dupa intristarea si neodihna ce vedeau
intr-insul.
— Ai trecut, nefericitule, in Valea Plangerii! ii zisera ele, cu totul
speriate.
— Am trecut, dragele mele, fara ca sa fi voit sa fac asta neghiobie;
si acum ma topesc d-a-n-picioarele de dorul parintilor mei, insa si de
voi nu ma indur ca sa va parasesc. Sunt de mai multe zile cu voi si
n-am sa ma plang de nici o mahnire. Ma voi duce dara sa-mi mai vad
o data parintii si apoi m-oi intoarce, ca sa nu ma mai duc niciodata.
— Nu ne parasi, iubitule; parintii tai nu mai traiesc de sute de
ani, si chiar tu, ducandu-te, ne temem ca nu te vei mai intoarce; ramai
cu noi, caci ne zice gandul ca vei pieri.
Toate rugaciunile celor trei femei, precum si ale calului, n-au fost
in stare sa-i potoleasca dorul parintilor, care-l usca pe de-a-ntregul.
In cele mai de pe urma, calul ii zise:
— Daca nu vrei sa ma asculti, stapane, orice ti se va intampla, sa
stii ca numai tu esti de vina. Am sa-ti spun o vorba si, daca vei primi
tocmeala mea, te duc inapoi.
— Primesc, zise el, cu toata multumirea, spune-o!
— Cum vom ajunge la palatul tatalui tau, sa te las jos si eu sa ma
intorc, de vei voi sa ramai macar un ceas.
— Asa sa fie, zise el.
Se pregatira de plecare, se imbratisara cu femeile si, dupa ce-si
luara ziua buna unul de la altul, porni, lasandu-le suspinand si cu
lacrimile in ochi. Ajunsera in locurile unde era mosia Scorpiei; acolo
gasira orase; padurile se schimbasera in campii; intreba pe unii si pe
altii despre Scorpie si locuinta ei; dar ii raspunsera ca bunii lor auzisera
de la strabunii lor povestindu-se de întocmai fleacuri.
— Cum se poate una ca asta? le zicea Fat-Frumos — mai alaltaieri
am trecut pe aici; si spunea tot ce stia.
Locuitorii radeau de dansul, ca de unul ce aiureaza sau viseaza
destept, iara el, suparat, pleca inainte, fara a baga de seama ca barba
si parul ii albise.
Ajungand la mosia Gheonoaiei, facu intrebari ca si la mosia
Scorpiei, si primi asemenea raspunsuri. Nu se putea dumeri el: cum
de in cateva zile s-au schimbat astfel locurile? Si iarasi, suparat, pleca
cu barba alba pana la brau, simtind ca ii cam tremurau picioarele, si
ajunse la imparatia tatane-sau. Aici, alti oameni, alte orase, si cele
vechi erau schimbate de nu le mai cunostea. In cele mai de pe urma,
ajunse la palaturile in care se nascuse. Cum se dete jos, calul ii saruta
mana si ii zise:
— Ramai sanatos, stapane, ca eu ma intorc de unde am plecat.
Daca poftesti sa mergi si dumneata, incaleca indata si aidem!
— Du-te sanatos, ca si eu nadajduiesc sa ma intorc peste curand.
Calul pleca ca sageata de iute.
Vazand palaturile daramate si cu buruieni crescute pe dansele, ofta
si, cu lacrimi in ochi, cata sa-si aduca aminte cat erau odata de
luminate aste palaturi si cum si-a petrecut copilaria in ele; ocoli de
vreo doua-trei ori, cercetand fiecare camara, fiecare coltulet ce-i
aducea aminte cele trecute; grajdul in care gasise calul; se pogori apoi
in pivnita, garliciul1 careia se astupase de daramaturile cazute.
Cautand intr-o parte si in alta, cu barba alba pana la genunchi,
ridicandu-si pleoapele ochilor cu mainile si abia umbland, nu gasi
decat un tron odorogit, il deschise, dara in el nimic nu gasi; ridica
capacul chichitei, si un glas slabanogit ii zise:
— Bine ai venit, ca de mai intarziai, si eu ma prapadeam.
O palma ii trase Moartea lui, care se uscase de se facuse carlig in
chichita, si cazu mort si indata se si facu tarana.
Iar eu incalecai pe-o sa si va spusei dumneavoastra asa.